Tulburările psihice afectează milioane de oameni din lume și pot duce la ani de psihoterapie. În unele cazuri, problema psihologică suferită este extrem de rară sau bizară. Aceasta este o listă cu cele mai bizare zece tulburări psihice.
10. Sindromul Stockholm
Sindromul Stockholm este un răspuns psihologic observat uneori la un ostatic răpit, în care ostaticul dă semne de simpatie, loialitate sau chiar de conformare voluntară față de cel care l-a luat ostatic, indiferent de riscul în care a fost pus ostaticul. Sindromul este, de asemenea, discutat și în alte cazuri, inclusiv în cele de bătaie asupra soției, viol și abuz asupra copiilor.
Sindromul este denumit după un jaf bancar din Stockholm, Suedia, în care jefuitorii au ținut ostatici angajați ai băncii între 23 și 28 august 1973. În acest caz, victimele s-au atașat emoțional de agresorii lor și chiar și-au apărat răpitorii după ce au fost eliberate din cele șase zile de calvar, refuzând să depună mărturie împotriva lor. Mai târziu, după ce banda a fost judecată și condamnată la închisoare, unul dintre ei s-a căsătorit cu femeia care îi fusese ostatică.
Un exemplu celebru de sindrom Stockholm este povestea lui Patty Hearst, fiica unui milionar care a fost răpită în 1974, care a părut să dezvolte simpatie pentru răpitorii ei, iar mai târziu a luat parte la un jaf pe care aceștia îl orchestrau.
Credeți că ați înnebunit? Cumpărați Manualul diagnostic și statistic al tulburărilor mentale de pe Amazon.com!
9. Sindromul Lima
Exact opusul sindromului Stockholm – este situația în care cei care iau ostatici devin mai înțelegători față de suferințele și nevoile ostaticilor.
Este numit după criza ostaticilor de la ambasada japoneză din Lima, Peru, unde 14 membri ai Mișcării Revoluționare Tupac Amaru (MRTA) au luat ostatici sute de persoane la o petrecere la reședința oficială a ambasadorului Japoniei în Peru. Ostaticii erau diplomați, oficiali guvernamentali și militari, precum și directori de afaceri de mai multe naționalități care se aflau la petrecere în acel moment. Totul a început la 17 decembrie 1996 și s-a încheiat la 22 aprilie 1997.
La câteva zile de la criza ostaticilor, militanții au eliberat majoritatea prizonierilor, aparent fără să țină cont de importanța lor, inclusiv pe viitorul președinte al Peru și pe mama actualului președinte.
După luni de negocieri nereușite, toți ostaticii rămași au fost eliberați în urma unui raid al comandourilor peruane, deși un ostatic a fost ucis.
8. Sindromul Diogene
Diogene a fost un filozof din Grecia antică, care a trăit într-un butoi de vin și a promovat idei de nihilism și animalism. Este celebru faptul că, atunci când a fost întrebat de Alexandru cel Mare ce-și dorea cel mai mult pe lume, a răspuns: „Ca tu să pleci de la lumina soarelui meu!”.
Sindromul Diogene este o afecțiune caracterizată prin neglijență extremă față de sine, tendințe de izolare și acaparare compulsivă, uneori de animale. Se întâlnește mai ales la persoanele în vârstă și este asociată cu o depresie senilă.
Sindromul este, de fapt, o denumire greșită, deoarece Diogene a dus o viață ascetică și trecătoare și nu există surse care să indice că acesta și-ar fi neglijat propria igienă.
7. Sindromul Paris
Sindromul Paris este o afecțiune exclusivă a turiștilor și cetățenilor japonezi, care îi face să aibă o cădere psihică în timp ce se află în celebrul oraș. Dintre milioanele de turiști japonezi care vizitează orașul în fiecare an, în jur de o duzină suferă de această boală și trebuie să se întoarcă în țara lor de origine.
Afecțiunea este, practic, o formă severă de „șoc cultural”. Turiștii japonezi politicoși care vin în oraș nu reușesc să separe viziunea lor idilică despre oraș, văzută în filme precum Amelie, de realitatea unei metropole moderne și pline de viață.
Turiștii japonezi care intră în contact, de exemplu, cu un chelner francez nepoliticos, nu vor putea să riposteze și vor fi nevoiți să își înăbușe propria furie, ceea ce duce în cele din urmă la o cădere psihică completă.
Ambasada Japoniei dispune de o linie telefonică de urgență 24 de ore din 24 pentru turiștii care suferă de un șoc cultural sever și poate oferi tratament de urgență la spital, dacă este necesar.
6. Sindromul Stendhal
Sindromul Stendhal este o boală psihosomatică care provoacă bătăi rapide ale inimii, amețeli, confuzie și chiar halucinații atunci când un individ este expus la artă, de obicei când arta este deosebit de „frumoasă” sau când o cantitate mare de artă se află într-un singur loc. Termenul poate fi folosit și pentru a descrie o reacție similară la o supradoză de alegere în alte circumstanțe, de exemplu, atunci când se confruntă cu o frumusețe imensă în lumea naturală.
Numele îi vine de la celebrul autor francez din secolul al XIX-lea Stendhal, care și-a descris experiența cu acest fenomen în timpul vizitei sale din 1817 la Florența, Italia, în cartea sa Napoli și Florența: O călătorie de la Milano la Reggio.
5. Sindromul Ierusalimului
Sindromul Ierusalim este numele dat unui grup de fenomene mentale care implică prezența fie a unor idei obsesive cu tematică religioasă, fie a unor iluzii sau a altor experiențe asemănătoare psihozelor care sunt declanșate de o vizită în orașul Ierusalim sau care duc la aceasta. Nu este endemică unei singure religii sau confesiuni, ci a afectat evrei și creștini din mai multe medii diferite.
Afecțiunea pare să apară în timp ce se află în Ierusalim și provoacă iluzii psihotice care tind să se disipeze după câteva săptămâni. Dintre toate persoanele care au suferit această psihoză spontană, toate au avut un istoric de boli mintale anterioare sau au fost considerate a nu fi fost „bine” înainte de a veni în oraș.
4. Iluzia Capgras
Delirul Capgras este o tulburare rară în care o persoană are convingerea iluzorie că o cunoștință, de obicei soțul/soția sau un alt membru apropiat al familiei, a fost înlocuită de un impostor cu aspect identic.
Este cel mai frecventă la pacienții cu schizofrenie, deși apare și la cei cu demență sau după o leziune cerebrală.
Un raport de caz a spus următoarele:
Doamna D, o gospodină căsătorită în vârstă de 74 de ani, recent externată dintr-un spital local după prima sa internare la psihiatrie, s-a prezentat la unitatea noastră pentru o a doua opinie. La momentul internării sale la începutul anului, primise diagnosticul de psihoză atipică din cauza credinței sale că soțul ei fusese înlocuit cu un alt bărbat fără legătură de rudenie. Ea a refuzat să se culce cu impostorul, și-a încuiat dormitorul și ușa noaptea, i-a cerut fiului ei o armă și, în cele din urmă, s-a bătut cu poliția atunci când s-a încercat spitalizarea ei. În unele momente a crezut că soțul ei era tatăl ei decedat de mult timp. Recunoștea cu ușurință alți membri ai familiei și îl identifica greșit doar pe soțul ei.
Paranoia indusă de această afecțiune a făcut din ea un instrument comun în cărțile și filmele științifico-fantastice, cum ar fi Invasion of the Body Snatchers, Total Recall și The Stepford Wives.
3. Iluzia Fregoli
Exact opusul delirului Capgras – delirul Fregoli este o tulburare rară în care o persoană are convingerea iluzorie că diferite persoane sunt, de fapt, o singură persoană care își schimbă înfățișarea sau este deghizată.
Afecțiunea poartă numele actorului italian Leopoldo Fregoli, renumit pentru abilitatea sa de a-și schimba rapid înfățișarea în timpul actului său de scenă.
A fost raportată pentru prima dată în 1927 de doi psihiatri care au discutat despre studiul de caz al unei femei de 27 de ani care credea că este persecutată de doi actori pe care mergea des să îi vadă la teatru. Ea credea că acești oameni „o urmăreau îndeaproape, luând forma unor persoane pe care le cunoaște sau pe care le întâlnește”.
2. Iluzia Cotard
Delirul Cotard este o tulburare psihiatrică rară în care o persoană are convingerea iluzorie că este moartă, că nu există, că este în putrefacție sau că și-a pierdut sângele sau organele interne. Rareori, poate include iluzii de nemurire.
Un studiu de caz spunea următoarele:
Simptomele [pacientului] au apărut în contextul unor sentimente mai generale de irealitate și de a fi mort. În ianuarie 1990, după ce a fost externat din spitalul din Edinburgh, mama sa l-a dus în Africa de Sud. Era convins că fusese dus în iad (lucru confirmat de căldură) și că murise de septicemie (care fusese un risc la începutul recuperării sale), sau poate de SIDA (citise o poveste în The Scotsman despre cineva cu SIDA care murise de septicemie), sau de o supradoză de injecție pentru febra galbenă. Credea că „a împrumutat spiritul mamei mele pentru a-mi arăta împrejurimile iadului” și că doarme în Scoția.
Numele îi vine de la Jules Cotard, un neurolog francez care a descris pentru prima dată această afecțiune, pe care a numit-o „le délire de négation” („delirul de negare”), într-o conferință la Paris în 1880.
1. Paramnezia reductivă
Paramnezia reduplicativă este credința iluzorie că un loc sau o locație a fost duplicată, existând în două sau mai multe locuri simultan, sau că a fost „relocată” într-un alt loc. De exemplu, o persoană poate crede că, de fapt, nu se află în spitalul în care a fost internată, ci într-un spital cu aspect identic dintr-o altă parte a țării, în ciuda faptului că acest lucru este în mod evident fals, după cum a raportat un studiu de caz:
La câteva zile după internarea în Centrul de Neurocomportament, orientarea în timp era intactă, putea da detalii despre accident (așa cum i-au fost relatate de către alte persoane), își putea aminti numele medicilor săi și putea învăța informații noi și le putea reține pe termen nelimitat. Cu toate acestea, el a prezentat o anomalie distinctă a orientării pentru loc. Deși a învățat și și-a amintit rapid că se afla la Spitalul Veteranilor din Jamaica Plain (cunoscut și sub numele de Spitalul Administrației Veteranilor din Boston), a insistat că spitalul se afla în Taunton, Massachusetts, orașul său natal. La un interogatoriu atent, a recunoscut că Jamaica Plain face parte din Boston și a admis că ar fi ciudat să existe două spitale pentru veterani din Jamaica Plain. Cu toate acestea, a insistat că în prezent era internat într-o filială a Spitalului pentru veterani din Jamaica Plain situată în Taunton. La un moment dat, a declarat că spitalul se afla în dormitorul de rezervă al casei sale.
Termenul de „paramnezie reduplicativă” a fost folosit pentru prima dată în 1903 de neurologul cehoslovac Arnold Pick pentru a descrie o afecțiune la o pacientă cu suspiciune de boală Alzheimer care insista că a fost mutată de la clinica din oraș a lui Pick, la una despre care susținea că arăta identic, dar care se afla într-o suburbie cunoscută. Pentru a explica discrepanța, ea a mai susținut că Pick și personalul medical lucrau în ambele locații