In ziua de astazi, vedem foarte multe joburi ciudate, de la cautarea pe retelele sociale a continuturilor neadecvate pana la redactarea stirilor pentru diverse site-uri. Dar, cu toate astea, nu sunt nici pe departe atat de oribile cu cele din epoca victoriana. Asa ca, bucurati-va ca nu ati prins acele vremuri.
Medicii care tratau isteria feminina
Inca de pe vremea lui Hipocrate, sexualitatea feminina a fost considerata o boala virulenta care ducea, printre altele, la simptome precum iritabilitate, nebunie si lesin. Prin urmare, aceasta boala confuza a fost denumita „isterie” si avea un singur tratament: orgasmul. Dar nu orice fel de orgasm, ci unul oferit de catre un doctor specializat.
Isteria feminina a avut un succes nebanuit in epoca victoriana, atunci cand sexualitatea incepea sa fie suprimata, iar doctorii aveau sa estimeze ca aproape un sfert dintre femei sufera de isterie.
De aici si pana la diferitele metode speciale de tratament nu a fost decat un pas, hidroterapia devenind astfel o metoda populara de a le calma pe femei. Si, uite asa, dusul a devenit foarte popular, pe atunci acesta fiind doar un tub mai lung care pulveriza apa in vaginul femeii. O alta metoda mai era reprezentata si de „Manipulator”, o masa din lemn, destul de urata, care era dotata in mijloc cu o sfera vibratoare. Insa, toate aceste metode si-au gasit finalul in cabinetele medicilor odata ce femeile au descoperit ca le pot folosi si singure.
Lampagiul
Inainte ca strazile sa fie iluminate cu ajutorul lampilor cu gaz, acestea erau locuri foarte intunecoase si periculoase. Talharii si hotii de buzunare erau in largul lor in astfel de momente. In acele vremuri, oamenii obisnuiau sa angajeze baieti care sa mearga in fata lor cu un baston si o carpa inmuiata in smoala pentru a le ilumina calea. De cele mai multe ori, insa, acesti baieti erau ei insisi infractori si isi duceau angajatorii pe alei intunecoase pentru a-i jefui. Dar, aceasta practica si-a gasit sfarsitul la inceputul secolului 19, atunci cand pe strazi au inceput sa fie folosite lampile cu gaz.
In ceea ce priveste ingrijirea acestora, in cele din urma au aparut si lampagiii, care aveau datoria sa le aprinda inainte de apus si sa le stinga la rasarit.
Prinzatorii de sobolani
Inainte de problema arderilor nucleare si a incalzirii globale, exista o alta amenintare omniprezenta, si anume sobolanii innebuniti dupa sange.
La finele secolului 18, englezii au fost invadati de sobolani gri, care erau mult mai periculosi decat cei negri. Erau atat de inspaimantatori, incat ajungeau sa roada pana si mainile sau piciorusele copiilor mici.
Pentru a putea avea o situatie clara a acestor inamici publici, autoritatile oraselor britanice au angajat prinzatori de sobolani, acestia fiind platiti in functie de numarul de sobolani omorati. Profesionistii din domeniu foloseau caini de vanatoare si dihori instruiti pentru a creste numarul de sobolani omorati, aceasta meserie devenind din ce in ce mai usoara, ajungandu-se pana la adevarate lupte de sobolani. De data asta, vii.
Profanatorii de morminte
Secolul 19 a venit cu o problema a mormintelor in Anglia: nu existau suficiente cadavre, pentru a le folosi in studiul anatomiei, lucru ce presupunea mii de cadavre de disecat si studiat.
Pe vremea aceea, era destul de greu sa procuri cadavre pe cale legala, mai ales ca doar trupul unui infractor putea fi folosit. Si, o alta problema o constituia si faptul ca erau prea putine executii pentru a putea tine pasul cu cererea. Si, asa, au aparut profanatorii de morminte. Acestia erau hoti de morminte care aveau cu totul alt scop decat furatul diamantelor. Cu toate astea, ei nu se atingeau sub nici o forma de bunurile din sicriu. Nici nu aveau nevoie, deoarece ei erau angajati de doctori pentru a le furniza in scolile de anatomie cadavre tinere si proaspete, in schimbul carora primeau sume mari de bani.
Totusi, aceasta meserie si-a gasit sfarsitul in anul 1832, atunci cand Marea Britanie a adoptat legea care interzicea deshumarea clandestina a cadavrelor, acest lucru facandu-se dupa aceea mult mai usor pe cale legala.
Colectionarii de lipitori
Multi dintre noi au, poate, niste amintiri legate de lipitori si bunici care, cu ajutorul brichetelor lor de nadejde, le ardeau ca sa putem noi scapa de ele. Chiar daca la mijloc mai era si putina piele de-a noastra.
Pentru un job din secolul 19, insa, acest lucru era unul destul de serios. Acesti colectionari inaintau cu greu prin apele pline de lipitori si stateau acolo cu orele pana cand picioarele lor erau acoperite cu acesti viermi. Adesea, ei se alegeau cu rani care nu le treceau decat dupa luni intregi si, cel mai rau, sufereau adesea de lipsa de sange.
Dar, cum totul are un pret, nici lipitorile nu erau mai prejos, acestea fiind considerate analgezicul secolului 19, doctorii intrebuintandu-le in foarte multe cazuri.
